Obiectul şi conţinutul disciplinei Securitatea şi sănătatea în muncă

1. Obiectul şi conţinutul disciplinei Securitatea şi sănătatea în muncă 

Securitatea şi sănătatea în muncă este un ansamblu de activităţi având ca scop  asigurarea celor mai bune condiţii de lucru, apărarea vieţii, sănătăţii, integrităţii fizice  şi psihice a lucrătorilor. 

Disciplina Securitatea şi Sănătatea în Muncă este o disciplină tehnică care  studiază riscurile profesionale şi elaborează metodele de prevenire sau reducere a  acestora cu scopul reducerii la minimum a accidentelor de muncă şi a bolilor  profesionale, a avariilor şi incendiilor. 

Obiectul de studiu al disciplinei S.S.M. este sistemul „omul – maşina – obiectul muncii – mediul de producţie”. Obiectele de studiu ale S.S.M. sunt omul în  procesul de muncă, interconexiunea omului cu utilajul de producţie, situaţia şi mediul  de producţie, organizarea muncii şi a activităţii de producţie. 

S.S.M. include următoarele compartimente: 

1) problemele generale ale S.S.M.; 

2) igiena industrială şi a muncii, 

3) tehnica securităţii; 

4) securitatea la incendiu. 

În compartimentul întâi se studiază actele legislative şi normative în baza  cărora se desfăşoară activitatea de protecţie şi prevenire a riscurilor profesionale.  În compartimentul doi se studiază noxele de producţie (substanţele chimice  nocive, praful, zgomotul, vibraţia, radiaţiile electromagnetice şi ionizante etc.,). În compartimentul trei se studiază regulile de securitate la executarea  lucrărilor, la exploatarea maşinilor, mecanismelor, utilajului, echipamentelor  tehnologice.  

În compartimentul patru (securitatea la incendiu) sunt studiate proprietăţile  materialelor şi substanţelor privind pericolul de explozie-incendiu şi de incendiu,  cauzele care pot provoca incendii şi explozii, rezistenţa la foc (RF).  

În activitatea de producţie securitatea şi sănătatea în muncă se asigură prin: 1) instruire în materie de S.S.M. a lucrătorilor şi a personalului tehnico ingineresc la toate nivelurile de educaţie şi pregătire profesională, în activitatea de  muncă şi la locul de muncă; 

2) pregătirea specială a lucrătorilor care deservesc maşini, mecanisme, utilaje  etc. faţă de care sunt înaintate cerinţe sporite de securitate tehnică; 3) verificarea periodică (cel puţin o dată la 24 luni) a cunoştinţelor în materie  de S.S.M a personalului tehnico-ingineresc de toate nivelurile ierarhice.

2. Noţiunile de bază ale securităţii şi sănătăţii în muncă 

• angajator – orice persoană fizică sau juridică care este titularul unui raport de  muncă cu lucrătorul şi care poartă răspundere pentru unitatea respectivă; • lucrător – orice persoană încadrată în muncă, în condiţiile legii, de către un  angajator, inclusiv stagiarii şi ucenicii; 

• loc de muncă – loc destinat să adăpostească posturi de lucru în clădirea unităţii  şi orice alt loc din interiorul unităţii la care lucrătorul are acces în timpul executării  sarcinilor sale de lucru; 

• echipament de lucru – orice maşină, aparat, unealtă sau instalaţie folosită la  locul de muncă; 

• echipament individual de protecţie – orice echipament destinat să fie purtat sau  ţinut de lucrător pentru a-l proteja împotriva unuia sau mai multor riscuri ce ar putea să i pună în pericol securitatea si sanatatea la locul de munca . 

• lucrător desemnat – orice lucrător desemnat de angajator pentru a se ocupa de  activităţile de protecţie şi prevenire a riscurilor profesionale din unitate; 

• mediu de lucru – totalitatea condiţiilor fizice, chimice, biologice şi  psihosociale în care lucrătorul îşi desfăşoară activitatea; 

• mijloace de producţie – totalitatea clădirilor şi altor construcţii, echipamentelor  de lucru, echipamentelor individuale de protecţie, materiei prime, produselor  intermediare etc., utilizate în procesul de producere a bunurilor materiale; 

• prevenire – ansamblu de dispoziţii sau măsuri, adoptate ori planificate la toate  etapele de lucru din unitate, pentru a preveni sau a reduce riscurile profesionale;

 • reprezentant al lucrătorilor cu răspunderi specifice în domeniul securităţii şi  sănătăţii în muncă – orice persoană aleasă, selectată sau desemnată de lucrători pentru  a-i reprezenta în problemele referitoare la securitatea şi sănătatea lor la locul de  muncă, denumită în continuare reprezentant al lucrătorilor; 

• risc profesional (risc de accidentare sau de îmbolnăvire profesională) – combinaţie între probabilitatea şi gravitatea unei posibile leziuni sau afectări a  sănătăţii într-o situaţie periculoasă; 

• pericol de producţie – posibilitatea acţiunii factorilor nocivi şi periculoşi de  producţie asupra lucrătorilor; 

• traumatism de producţie – fenomenul caracterizat de ansamblul accidentelor  de muncă într-o anumită perioadă de timp; 

• boală profesională – boala cauzată de acţiunea factorilor nocivi asupra  lucrătorului; 

• sarcină de muncă – totalitatea operaţiilor de muncă pe care executantul  (lucrătorul) trebuie să le efectueze, în anumite condiţii date, pentru realizarea scopului  activităţii de muncă; 

• tehnica securităţii (corect: securitate tehnică) – ansamblu de măsuri  organizatorice şi mijloace tehnice de prevenire a acţiunii factorilor periculoşi asupra  lucrătorilor; 

• igiena industrială – ansamblu de măsuri şi mijloace organizatorice, igienice şi  sanitaro-tehnice care exclud acţiunea factorilor nocivi de producţie asupra lucrătorilor/  • serviciu intern de protecţie şi prevenire – compartiment distinct, aflat în  subordinea directă a angajatorului, pentru efectuarea activităţilor de protecţie şi  prevenire.

3. Instruirea lucrătorilor în domeniul S.S.M. 

Instruirea lucrătorilor în domeniul S.S.M. se efectuează din mijloacele unităţii,  în timpul programului de lucru, în interiorul sau în afara unităţii. Perioada în care se  desfăşoară instruirea lucrătorilor în domeniul S.S.M. este considerată timp de muncă.  Angajatorul va asigura condiţii egale atât pentru femei, cât şi pentru bărbaţi în cadrul  instruirii în domeniul S.S.M. 

Instruirea lucrătorilor în domeniul S.S.M. cuprinde următoarele faze: 1) instruirea la angajare: 

a) instruirea introductiv-generală; 

b) instruirea la locul de muncă; 

2) instruirea periodică. 

Rezultatul instruirii lucrătorilor în domeniul S.S.M. se consemnează, în mod  obligatoriu, în Fişa personală de instruire în domeniul S.S.M.  

Pentru lucrătorii altor unităţi, angajatorul beneficiar de servicii va asigura  instruirea lucrătorilor privind activităţile specifice unităţii respective, riscurile pentru  S.S.M. şi măsurile de protecţie şi prevenire la nivelul unităţii, care se va consemna în  Fişa colectivă de instruire în domeniul S.S.M.  

- Instruirea introductiv-generală 

Instruirea introductiv-generală cuprinde: 

1) toate persoanele care solicită angajarea în cîmpul muncii; 

2) stagiarii şi ucenicii. 

Scopul instruirii introductiv-generale este a informa despre activităţile specifice  unităţii respective, riscurile, măsurile de protecţie şi prevenire la nivelul unităţii. Instruirea introductiv-generală se efectuează de către: 

1) angajatorul care şi-a asumat atribuţiile lucrătorului desemnat; 

2) lucrătorul desemnat; 

3) un lucrător al serviciului intern de protecţie şi prevenire; 

- Instruirea la locul de muncă 

Instruirea muncitorilor la locul de muncă se efectuează de către conducătorul locului  de muncă pe baza informaţiilor şi instrucţiunilor de S.S.M., după instruirea  introductiv-generală.  

Scopul instruirii la locul de muncă este prezentarea riscurilor profesionale, precum şi  măsurile de protecţie şi prevenire la nivelul fiecărui loc de muncă şi/sau post de lucru. Instruirea la locul de muncă va cuprinde cel puţin următoarele: 

1) informaţiile privind riscurile profesionale specifice locului de muncă  2) măsurile la nivelul locului de muncă şi/sau postului de lucru privind  stingerea incendiilor şi evacuarea lucrătorilor în cazul unui pericol grav şi  imediat; 

3) Instrucţiuni privind acordarea primului ajutor în caz de accidentare în  muncă; 

4) demonstraţii practice privind lucrul pe care muncitorul îl va desfăşura.  

- Instruirea periodică 

Instruirea periodică are ca scop reîmprospătarea şi actualizarea cunoştinţelor în  domeniul S.S.M.  

Instruirea periodică se efectuează şi în următoarele cazuri: 

1) când muncitorul a lipsit de la lucru peste 30 de zile calendaristice; 2) când au fost operate modificări în instrucţiunile de S.S.M.; 

3) în urma încălcării de către muncitor a instrucţiunilor de S.S.M.; 4) la lichidarea consecinţelor avariilor, calamităţilor etc.; 

7) la efectuarea lucrărilor pentru care se perfectează un bon de lucru – permis; 8) la introducerea oricărei tehnologii noi sau a unor proceduri noi de lucru; 

9) la schimbarea locului de muncă, postului de lucru;

4. Responsabilitatea materială a întreprinderilor pentru prejudiciul  cauzat lucrătorilor 

În cazul în care administraţia întreprinderii nu ia măsuri eficiente pentru  asigurarea condiţiilor de muncă în conformitate cu actele normative în vigoare,  Guvernul R. Moldova are dreptul, să stabilească pentru aceste întreprinderi tarife  majorate pentru asigurarea socială a lucrătorilor. 

Întreprinderea vinovată (complet sau parţial) de accidentul de muncă sau de  îmbolnăvirea profesională este obligată să repare, în modul stabilit de lege, paguba  pricinuită de vătămarea organismului sau de zdruncinarea sănătăţii, precum şi să  plătească instituţiilor curative şi de întremare costul tratamentului şi să compenseze  integral organelor de asigurare socială cheltuielile pentru plata pensiei şi a altor  indemnizaţii. 

Lucrătorului căruia i s-a stabilit gradul de reducere a capacităţii de muncă ca  urmare a unui accident de muncă sau a unei boli profesionale i se plăteşte, din contul  unităţii care poartă vina pentru accidentul de muncă (A.d.M.) sau pentru boala  profesională (B.P.) pe lângă despăgubirea stabilită de lege, o indemnizaţie unică,  luându-se ca bază salariul mediul lunar pe ţară, pentru fiecare procent de pierdere a  capacităţii de muncă, dar, în toate cazurile, nu mai puţin de un salariu anual al  accidentatului. 

În caz de deces unitatea care poartă vina pentru A.d.M. sau pentru B.P. repară  prejudiciul material persoanelor care au dreptul la aceasta, în modul şi în mărimea  stabilită de lege şi, în plus, le plăteşte, din contul mijloacelor proprii, o indemnizaţie  unică, luându-se ca bază 

salariul mediu anual al celui decedat, înmulţit la numărul anilor compleţi pe care  acesta nu i-a trăit până la vârsta de 62 de ani, dar, în toate cazurile, nu mai puţin de 10  salarii medii anuale. 

Dacă reducerea capacităţii de muncă sau decesul lucrătorului a survenit în  urma unui A.d.M nu numai din vina unităţii ci şi a accidentatului, se aplică  răspunderea mixtă conform legii şi mărimea indemnizaţiei unice se reduce în  dependenţă de gradul de vinovăţie al accidentatului. 

Indemnizaţia unică se plăteşte persoanelor care au dreptul la aceasta de către  unitatea care poartă vina pentru A.d.M. sau pentru B.P., în modul stabilit de Guvern. În cazul în care unitatea nu dispune de mijloacele respective, plata  indemnizaţiei unice se efectuează, în baza hotărârii instanţei judecătoreşti, din contul  oricăror bunuri sau mijloace ale unităţii.

5. Obligaţiile angajatorilor în domeniul securităţii şi sănătăţii în muncă 

Angajatorul trebuie să ia toate măsurile necesare pentru asigurarea securităţii  şi sănătăţii lucrătorilor, inclusiv pentru prevenirea riscurilor profesionale, asigurarea  informării şi instruirii, precum şi pentru asigurarea organizării şi a mijloacelor  necesare. 

Aplicarea acestor măsuri se va efectua în bază următoarelor principii generale  de prevenire: 

a) evitarea riscurilor profesionale; 

b) adaptarea muncii în funcţie de persoană 

c) adaptarea la progresul tehnic; 

d) înlocuirea aspectelor periculoase prin aspecte nepericuloase. 

e) asigurarea lucrătorilor cu instrucţiunile corespunzătoare privind securitatea şi  sănătatea în muncă. 

 În funcţie de natura activităţilor din unitate, angajatorul este obligat: 

1) să evalueze riscurile profesionale, în special la alegerea echipamentelor de  lucru, a substanţelor sau a preparatelor chimice utilizate, precum şi la amenajarea  locurilor de muncă; 

2) după evaluarea riscurilor profesionale să asigure, la nesesitate, aplicarea  măsurilor de prevenire, precum şi a metodelor de producţie şi de lucru care să ducă la  îmbunătăţirea nivelului 

securităţii şi al protecţiei sănătăţii lucrătorilor şi să fie integrate în toate activităţile  unităţii şi la toate nivelurile ierarhice; 

3) să ia în considerare capacitatea lucrătorilor în ceea ce priveşte sănătatea şi  securitatea acestora ori de cîte ori le încredinţează o sarcină; 

4) să se asigure că planificarea şi introducerea de noi tehnologii fac obiectul  consultării lucrătorilor şi/sau a reprezentanţilor acestora în ceea ce priveşte  consecinţele alegerii echipamentului, condiţiilor de lucru şi mediului de lucru asupra  securităţii şi sănătăţii lucrătorilor; 

5) să ia măsurile corespunzătoare pentru ca în zonele de risc grav şi specific să  poată avea acces numai salariaţii care au primit instrucţiuni adecvate privind  securitatea şi sănătatea în muncă; 

6) atunci când la acelaşi loc de muncă se află lucrători ai mai multor unităţi,  angajatorii acestora sunt obligaţi să coopereze în vederea aplicării dispoziţiilor privind  S.S.M. să-şi coordoneze acţiunile de protecţie şi prevenire a riscurilor profesionale, să  se informeze reciproc despre riscurile profesionale, să informeze lucrătorii despre  natura acestora.

6. Obligaţiile şi drepturile lucrătorilor 

- Obligaţiile lucrătorilor 

Fiecare lucrător îşi va desfăşura activitatea în conformitate cu pregătirea profesională  şi instruirea sa, precum şi cu instrucţiunile de S.S.M. primite din partea angajatorului. Lucrătorii sunt obligaţi: 

a) să utilizeze corect maşinile, aparatele, uneltele, substanţele periculoase, echipamentele de transport şi alte mijloace de producţie; 

b) să utilizeze corect echipamentul individual de protecţie pus la dispoziţie şi,  după utilizare, să-l înapoieze sau să-l pună la locul destinat pentru păstrare; 

c) să excludă deconectarea, schimbarea sau mutarea arbitrară a dispozitivelor  de protecţie ale maşinilor, aparatelor, uneltelor, instalaţiilor, clădirilor şi altor  construcţii, precum şi să utilizeze corect aceste dispozitive; 

d) să comunice imediat angajatorului şi/sau lucrătorilor desemnaţi orice  situaţie de muncă pe care au motive întemeiate să o considere un pericol grav pentru  securitate şi sănătate, precum şi orice defecţiuni ale sistemelor de protecţie; 

e) să aducă la cunoştinţa conducătorului locului de muncă şi/sau angajatorului  orice caz de îmbolnăvire la locul de muncă sau orice accident de muncă suferit de ei; f) să coopereze cu angajatorul şi/sau cu lucrătorii desemnaţi, atâta timp cât  este necesar, pentru a face posibilă realizarea oricăror măsuri sau cerinţe dispuse de  inspectorii de muncă sau pentru a da posibilitate angajatorului să se asigure că mediul  de lucru este în siguranţă şi nu prezintă riscuri profesionale în activitatea lucrătorului; g) să însuşească şi să respecte instrucţiunile de securitate şi sănătate în muncă. - Drepturile lucrătorilor 

 Fiecare lucrător este în drept: 

a) să aibă un post de lucru corespunzător actelor normative de securitate şi  sănătate în muncă; 

b) să obţină de la angajator informaţii veridice despre condiţiile de lucru,  despre existenţa riscului profesional, precum şi despre măsurile de protecţie împotriva  influenţei factorilor de risc profesional; 

c) să refuze efectuarea de lucrări în cazul apariţiei unui pericol pentru viaţa ori  sănătatea sa până la înlăturarea acestuia; 

d) să fie asigurat, din contul angajatorului, cu echipament individual de  protecţie; 

e) să fie instruit şi să beneficieze de reciclare profesională în domeniul S.S.M.  din contul angajatorului; 

f) să se adreseze angajatorului, sindicatelor, autorităţilor administraţiei publice  centrale şi locale, instanţelor judecătoreşti pentru soluţionarea problemelor ce ţin de  S.S.M.; 

g) să participe personal sau prin intermediul reprezentanţilor săi la  examinarea problemelor legate de asigurarea unor condiţii de lucru nepericuloase la  postul său de lucru, la cercetarea accidentului de muncă sau a bolii profesionale  contractate de el; 

h) să fie supus unui examen medical extraordinar, potrivit recomandărilor  medicale, cu menţinerea postului de lucru şi a salariului mediu pe durata efectuării  acestui examen.

7. Răspunderea pentru încălcarea legii şi a altor acte normative de  securitate şi sănătate în muncă 

Persoanele cu funcţii de răspundere care se fac vinovate de încălcarea legii şi a altor  acte normative de S.S.M. poartă răspundere disciplinară, administrativă, materială şi  penală în modul stabilit de legislaţie. 

Răspunderea disciplinară. Pentru încălcarea disciplinei de muncă, angajatorul  are dreptul să aplice faţă de lucrător următoarele sancţiuni disciplinare: avertisment,  mustrare, mustrare aspră, concediere. 

Se interzice aplicarea amenzilor pentru încălcarea disciplinei de muncă.  Până la aplicarea sancţiunii disciplinare, angajatorul este obligat să ceară  salariatului o explicaţie scrisă privind fapta comisă . Refuzul de a prezenta explicaţia  cerută se consemnează într-un proces-verbal. 

Sancţiunea disciplinară se aplică, de regulă, imediat după constatarea faptei,  dar nu mai târziu de o lună din ziua constatării acesteia. Ordinul (dispoziţia, decizia,  hotărârea) de aplicare a sancţiunii se comunică salariatului, sub semnătură, în termen  de cel mult 5 zile de la data când a fost emis şi îşi produce efectele de la data  comunicării. Refuzul salariatului de a confirma prin semnătură comunicarea ordinului  se fixează într-un proces-verbal. Ordinul poate fi contestat de lucrător în instanţa de  judecată. Termenul de validitate a sancţiunii disciplinare nu poate depăşi un an din  ziua aplicării. 

Răspunderea materială. Partea contractului individual de muncă (C.I.M.)  (angajatorul sau salariatul) care a cauzat, un prejudiciu material şi/sau moral celeilalte  părţi repară acest prejudiciu conform prevederilor Codului Muncii (C.M.) şi a altor  acte normative. 

C.I.M. şi/sau C.C.M. pot specifica răspunderea materială a părţilor. În acest caz,  răspunderea materială a angajatorului faţă de 

salariat nu poate fi mai mică, iar a salariatului faţă de angajator – mai mare decât cea  prevăzută de C.M. şi de alte acte normative. Partea C.I.M. repară prejudiciul material  pe care l -a cauzat celeilalte părţi în urma acţiunii sau inacţiunii sale ilegale şi  culpabile, dacă C.M. sau alte acte normative nu prevăd altfel. Fiecare parte a  contractului este obligată să dovedească cuantumul prejudiciului material care i-a fost  cauzat. 

Angajatorul este obligat să compenseze persoanei salariul pe care aceasta nu l a primit, în toate cazurile privării ilegale de posibilitatea de a munci.  Angajatorul care, în urma îndeplinirii necorespunzătoare a obligaţiilor sale  prevăzute de contractul individual de muncă, a cauzat un prejudiciu material  salariatului repară acest prejudiciu integral. Mărimea prejudiciului material se  calculează conform 

preţurilor de piaţă existente în localitatea respectivă la data reparării prejudiciului,  conform datelor statistice. Prin acordul părţilor, prejudiciul material poate fi reparat în  natură. 

Răspunderea administrativă. Se manifestă în amendarea persoanelor oficiale  în mărime până la un salariu de funcţie. Dreptul de amendare îl au inspectorii din  cadrul Inspecţiei Muncii, organele de stat de supraveghere şi control în domeniul  securităţii şi sănătăţii în muncă. 

Răspunderea penală. Intervine pentru încălcări criminale a normelor şi  regulilor de securitate şi sănătate în muncă însoţite de urmări dramatice (accidente  grave, mortale, colective, avarii, explozii, catastrofe ecologice etc.).

8. Contractul colectiv de muncă 

Contractul colectiv de muncă (C.C.M.) este actul juridic, încheiat în formă  scrisă între salariaţi şi angajator. 

C.C.M. poate fi încheiat atât pe unitate în ansamblu, cât şi în filialele şi  reprezentanţele acesteia. 

Conţinutul şi structura C.C.M. sunt determinate de părţi. În C.C.M. pot fi  prevăzute angajamente reciproce ale salariaţilor şi ale angajatorului privind: a) formele, sistemele retribuirii muncii; 

b) plata indemnizaţiilor şi compensaţiilor; 

c) timpul de muncă şi cel de odihnă, precum şi chestiunile ce ţin de modul  acordării şi de durata concediilor; 

d) ameliorarea condiţiilor de muncă şi a nivelului de securitate şi sănătate în  muncă a lucrătorilor, inclusiv a femeilor şi tineretului; 

e) securitatea ecologică şi ocrotirea sănătăţii lucrătorilor în procesul de  producţie; 

f) garanţiile şi înlesnirile pentru lucrătorii care îmbină activitatea de muncă cu  studiile; 

În C.C.M. pot fi prevăzute, în funcţie de situaţia economico-financiară a  angajatorului, înlesniri şi avantaje pentru lucrători, precum şi condiţii de muncă mai  favorabile în raport cu cele prevăzute de legislaţia în vigoare.  

Proiectul C.C.M. este elaborat de părţi în conformitate cu Codul muncii şi cu  alte acte normative. 

C.C.M. intră în vigoare din momentul semnării de către părţi sau de la data  stabilită în contract. 

Sub incidenţa C.C.M. încheiat pe unitate în ansamblu cad toţi lucrătorii  unităţii, ai filialelor şi ai reprezentanţelor acesteia. 

Persoanele vinovate de încălcarea sau neexecutarea clauzelor C.C.M. poartă  răspundere în conformitate cu legislaţia în vigoare.

9. Contractul individual de muncă 

Contractul individual de muncă (C.I.M.) este înţelegerea dintre salariat şi  angajator, prin care lucrătorul se obligă să presteze o muncă într-o anumită  specialitate, calificare sau funcţie, să respecte regulamentul intern al unităţii, iar  angajatorul se obligă să-i asigure condiţiile de muncă prevăzute de Codul Muncii, de  alte acte normative ale dreptului muncii, de C.C.M., precum şi să achite la timp şi  integral salariul. 

Părţile C.I.M. sunt salariatul şi angajatorul. Persoana fizică dobândeşte  capacitate de muncă la împlinirea vârstei de 16 ani, dar poate încheia un C.I.M. şi la  împlinirea vârstei de 15 ani, cu acordul scris al părinţilor sau al reprezentanţilor legali,  dacă în consecinţă, nu îi vor fi periclitate sănătatea, dezvoltarea, instruirea şi  pregătirea profesională. 

În calitate de angajator, partea C.I.M. poate fi orice persoană fizică sau juridica Se interzice orice limitare, directă sau indirectă, în drepturi ori stabilirea unor  avantaje, directe sau indirecte, la încheierea C.I.M. în dependenţă se sex, rasă, etnie,  religie, domiciliu, opţiune politică sau origine socială. 

C.I.M., de regulă, include: 

a) numele şi prenumele lucrătorului; 

b) datele de identificare ale angajatorului; 

c) durata contractului; 

d) data de la care C.I.M. îşi va produce efectele; 

e) atribuţiile funcţiei; 

f) riscurile specifice funcţiei; 

g) drepturile şi obligaţiile lucrătorului; 

h) drepturile şi obligaţiile angajatorului; 

i) condiţiile de retribuire a muncii, inclusiv salariul de funcţie sau cel tarifar şi  suplimentele, premiile şi ajutoarele materiale; 

j) locul de muncă şi regimul de muncă şi de odihnă; 

k) perioada de probă, după caz; 

l) durata concediului de odihnă anual şi condiţiile de acordare a acestuia; m) condiţiile de asigurare socială şi medicală. 

Este interzisă stabilirea pentru lucrător, prin C.I.M., a unor condiţii sub nivelul  celor prevăzute de actele normative în vigoare, de C.C.M. şi de convenţiile colective. C.I.M. se încheie, de regulă, pe durată nedeterminată, dar poate fi încheiat şi  pe o durată determinată, care nu depăşeşte 5 ani. C.I.M. se întocmeşte în două  exemplare, se semnează de către părţi. Un exemplar al C.I.M. se înmânează  salariatului, iar celălalt se păstrează la angajator. 

La încheierea C.I.M., acestuia i se poate stabili o perioadă de probă de cel mult  3 luni şi, respectiv, de cel mult 6 luni – în cazul persoanelor cu funcţii de răspundere. Se interzice aplicarea perioadei de probă în cazul încheierii C.I.M. cu  următoarele persoane: tinerii specialişti, absolvenţi ai şcolilor de meserii; persoanele  în vârstă de până la 18 ani; persoanele angajate prin concurs; persoanele transferate de  la o 

unitate la alta; femeile gravide; invalizii; persoanele alese în funcţii elective;  persoanele angajate în baza unui C.I.M. cu o durată de până la 3 luni.

10. Munca femeilor şi a persoanelor cu obligaţii familiale 

Refuzul de angajare sau reducerea salariului pentru motive de graviditate sau de existenţă a copiilor în vârstă de până la 6 ani este interzis. 

Este interzisă utilizarea muncii femeilor la lucrări cu condiţii de muncă grele şi  nocive, precum şi la lucrări subterane, cu excepţia lucrărilor subterane de deservire  sanitară şi socială şi a celor care nu implică munca fizică. 

Este interzisă ridicarea sau transportarea manuală de către femei a greutăţilor  care depăşesc normele maxime stabilite pentru ele. Normele de greutate stabilite prin  Hotărâre de Guvern constituie 7 kg sau 10 kg în cazul a cel mult două operaţii pe oră. 

Nu se admite trimiterea în deplasare în interes de serviciu a femeilor gravide, a  femeilor aflate în concediu postnatal, a femeilor care au copii în vârstă de până la 3  ani, precum şi a persoanelor cărora deplasarea le este contraindicată conform  certificatului medical. 

Femeile care au copii în vârstă de la 3 până la 14 ani (copii invalizi în vârstă de  până la 16 ani), persoanele care îmbină concediile pentru îngrijirea copilului cu  munca, precum şi salariaţii care îngrijesc de un membru al familiei bolnav, în baza certificatului medical, pot fi trimişi în deplasare numai cu acordul lor scris.  Angajatorul este obligat să informeze în scris salariaţii menţionaţi despre dreptul lor  de a refuza plecarea în deplasare. 

Femeilor gravide şi femeilor care alăptează li se acordă prin transfer sau  permutare, în conformitate cu certificatul medical, o muncă mai uşoară, care exclude  influenţa factorilor de producţie nefavorabili, menţinându-li-se salariul mediu de la  locul de muncă precedent. 

Femeile care au copii în vârstă de până la 3 ani, în cazul când nu au posibilitate  să-ş i îndeplinească obligaţiile la locul lor de muncă , sunt transferate, în modul  prevăzut de Codul Muncii, la un alt loc de muncă , menţinându-li-se salariul mediu de  la locul de muncă precedent până când copilul va împlini vârsta de 3 ani. 

Se interzice concedierea femeilor gravide, a femeilor care au copii în vârstă de  până la 6 ani, precum şi a persoanelor care folosesc concediile pentru îngrijirea  copilului, cu excepţia cazurilor de lichidare a unităţii. 

Femeilor salariate şi ucenicelor, precum şi soţiilor aflate la întreţinerea  salariaţilor, li se acordă un concediu de maternitate ce include concediul prenatal cu o  durată de 70 de zile calendaristice şi concediul postnatal cu o durată de 56 zile  calendaristice, plătindu-li-se pentru această perioadă indemnizaţii în modul prevăzut  de legislaţie. 

În baza unei cereri scrise, după expirarea concediului de maternitate femeilor li  se acordă un concediu parţial plătit pentru îngrijirea copilului până la vârsta de 3 ani  din bugetul asigurărilor sociale de stat. 

În afară de concediul de maternitate şi cel parţial plătit pentru îngrijirea  copilului până la vârsta de 3 ani, se acorda si  

un concediu suplimentar neplătit pentru îngrijirea copilului în vârstă de la 3 la 6 ani,  cu menţinerea locului de muncă (a funcţiei).  

Femeilor care au copii în vârstă de până la 3 ani li se acordă, pe lângă pauza de  masă, pauze suplimentare pentru alimentarea copilului la fiecare 3 ore cu o durată de  minimum 30 de minute – în cazul unui copil şi de cel puţin 60 de minute – în cazul a  doi şi mai mulţi copii. Aceste pauze se includ în timpul de muncă şi se plătesc  reieşindu-se din salariul mediu.

11. Munca persoanelor în vârstă de până la 18 ani 

Lucrătorii în vârstă de până la 18 ani sunt angajaţi numai după ce au fost  supuşi unui examen medical preventiv. Ulterior, până la atingerea vârstei de 18 ani,  aceştia vor fi supuşi examenului medical obligatoriu în fiecare an. Cheltuielile pentru  examenele medicale vor fi suportate de către angajator. 

Norma de muncă, pentru lucrătorii cu vârsta până la 18 ani (minori), se stabileş  te, pornindu-se de la normele generale de muncă, proporţional cu timpul de muncă  redus, stabilit pentru lucrătorii respectivi. 

Este interzisă utilizarea muncii minorilor la lucrările cu condiţii de muncă  grele, vătămătoare şi/sau periculoase, la lucrări subterane, precum şi la lucrări care pot  să aducă prejudicii sănătăţii sau integrităţii morale a minorilor (jocurile de noroc,  lucrul în localurile de noapte, producerea, transportarea şi comercializarea băuturilor  alcoolice, a articolelor din tutun, a preparatelor narcotice şi toxice). Nu se admite  ridicarea ş i transportarea manuală de către minori a greutăţilor care depăşesc normele  maxime stabilite, după 

cum urmează: 

- bărbaţi - 16 kg; 

- femei - 7 kg (10 kg în cazul a cel mult 2 operaţii pe oră). 

Se interzice trimiterea în deplasare a minorilor cu excepţia persoanelor din  instituţiile audiovizualului, din teatre, circuri, organizaţii cinematografice, teatrale şi  concertistice, precum şi din cele ale sportivilor profesionişti. 

Durata săptămânală a timpului de muncă pentru minori constituie: a) 24 ore pentru minorii în vârstă de la 15 până la 16 ani; 

b) 35 ore pentru minorii de la 16 până la 18 ani. 

Se interzice atragerea minorilor la muncă în zilele de repauz. 

Minorii beneficiază de un concediu de odihnă anual suplimentar plătit cu  durata de cel puţin 4 zile calendaristice. Concediile de odihnă anuale li se acordă  minorilor în perioada de vară sau, în baza unei cereri scrise, în orice altă perioadă a  anului.

12. Supravegherea şi controlul asupra respectării legislaţiei muncii şi altor  acte normative în domeniul S.S.M. 

Supravegherea şi controlul asupra respectării actelor legislative şi altor acte  normative ce conţin norme ale dreptului muncii, a contractelor colective de muncă şi  convenţiilor colective la toate unităţile economice sunt exercitate de: a. Inspecţia Muncii; 

b. Serviciul Sanitaro-Epidemiologic de Stat; 

c. Serviciul Standardizare şi Metrologie; 

d. Serviciul Protecţiei Civile şi Situaţiilor Excepţionale; 

e. Sindicate; 

f. Alte organe abilitate cu funcţii de supraveghere şi control în conformitate  cu legislaţia în vigoare.  

Înspecţia Muncii este organul central de specialitate care exercită controlul de stat  asupra respectării actelor legislative şi a altor acte ce conţin norme ale dreptului  muncii şi activează în baza Regulamentului aprobat de Guvern. 

Obiectivele principale ale Inspecţiei Muncii sunt: 

a) asigurarea aplicării actelor normative referitoare la condiţiile de muncă şi  la protecţia lucrătorilor în exercitarea obligaţiilor de muncă ale acestora; b) difuzarea informaţiilor despre cele mai eficiente metode şi mijloace privind  respectarea legislaţiei muncii; 

c) informarea autorităţilor publice competente despre dificultăţile legate de  aplicarea legislaţiei muncii. 

Supravegherea energetică de stat. Supravegherea de stat asupra înfăptuirii  măsurilor care asigură funcţionarea în condiţii de siguranţă a instalaţiilor electrice şi  de termoficare este exercitată de organul supravegherii energetice de stat conform  legislaţiei în vigoare. 

Supravegherea sanitaro-epidemiologică de stat. 

Supravegherea de stat asupra respectării normelor sanitaro-igienice şi sanitaro antiepidemice în toate unităţile economice.  

Supravegherea de stat a măsurilor contra incendiilor (S.S.M.C.I.).  Supravegherea de stat asupra respectării de către organele administraţiei publice  centrale şi locale, întreprinderi, instituţii şi organizaţii indiferent de tipul de proprietate  şi forma juridică de organizare, inclusiv cetăţenii Republicii Moldova, cetăţenii străini şi apatrizii a normelor şi regulilor de apărare împotriva incendiilor se  înfăptuieşte de organul S.S.M.C.I. 

Supravegherea şi controlul de stat în domeniul radioproducţiei şi  securităţii nucleare. Supravegherea şi controlul de stat asupra respectării cerinţelor  radioprotecţiei şi securităţii nucleare sunt exercitate de Ministerul Sănătăţii, Serviciul  

Standardizare şi Metrologie şi Serviciul Protecţiei Civile şi Situaţiilor Excepţionale  conform legislaţiei în vigoare. 

Controlul obştesc asupra respectării legislaţiei muncii. 

Controlul asupra respectării de către angajatori şi reprezentanţii acestora a legislaţiei  muncii şi a altor acte normative ce conţin norme ale dreptului muncii la toate unităţile,  indiferent de subordonarea departamentală sau apartenenţa ramurală, este exercitat de  către organele sindicale.

13. Certificarea locurilor de muncă 

Prin certificarea locurilor de muncă din punct de vedere al securităţii şi sănătăţ  ii în muncă (S.S.M.) se înţelege evaluarea complexă a locurilor de muncă sub aspectul  corespunderii acestora prevederilor actelor normative de S.S.M. 

Desfăşurarea oricărei activităţi a salariaţilor se admite numai la locurile de  muncă care au fost supuse certificării din punct de vedere al S.S.M. Certificarea locurilor de muncă are drept scop prevenirea, eliminarea sau  reducerea acţiunii factorilor periculoşi şi/sau nocivi ce pot apărea în desfăşurarea  proceselor de muncă şi se efectuează: 

- periodic, la intervale de cel mult 5 ani; 

- la cererea inspectorului de stat din cadrul Inspecţiei Muncii; 

- la cererea reprezentantului forului tutelar; 

- la cererea sindicatului de ramură sau a sindicatului din unitatea economică; - la solicitarea lucrătorului. 

Certificarea locurilor de muncă se va efectua de o comisie specială, în număr  de cel puţin 3 persoane, numită de conducerea unităţii economice. Fundamentarea deciziei privind certificarea sau necertificarea locului de  muncă se va efectua prin compararea valorilor indicilor cantitativi şi calitativi ai  locului de muncă. 

Locul de muncă se consideră certificat, dacă toţi indicii care îi caracterizează  securitatea şi igiena muncii corespund prevederilor actelor normative de S.S.M. Locul de muncă se consideră necertificat, dacă măcar un indice care îi  caracterizează securitatea şi/sau igiena muncii depăşeşte semnificaţiile admise pentru  factorii periculoşi şi/sau nocivi, sau nu corespund prevederilor actelor normative de  S.S.M. 

Comisia de atestare pe baza Fişelor va întocmi „Paşaportul stării S.S.M.”, atât  pentru secţii, ateliere, cât şi pentru unitatea economică în integritate. Comisia de certificare a locurilor de muncă informează salariaţii precum şi  conducerea unităţii economice despre 

locurile de muncă necertificate. 

Documentaţia privind certificarea locurilor de muncă, semnată de persoanele  care au efectuat măsură rile şi de membrii comisiei de certificare, se va păstra la  serviciul pentru protecţie şi prevenire, sau la persoana numită de conducerea unităţii.

14. Definirea si clasificarea accidentelor de munca. 

Accidentele se clasifică în: accidente de muncă şi accidente în afara muncii. Prin accident de muncă se înţelege un eveniment care a produs vătămarea violentă a  organismului salariatului, ca urmare a acţiunii unui factor de risc a unui element al  sistemului de muncă şi care a condus la pierderea temporară sau permanentă a  capacităţii de muncă ori la decesul salariatului, survenit: 

a) în timpul îndeplinirii sarcinii de muncă sau a obligaţiilor de serviciu; b) înainte de începerea sau după încetarea lucrului 

c) în timpul pauzelor stabilite, când salariatul se află pe teritoriul unităţii d) în timpul deplasării de la domiciliu la lucru şi invers, cu transportul oferit de  unitate; 

e) în cadrul participării la acţiuni culturale, sportive sau la alte activităţi  organizate de unitate. 

Prin accident în afara muncii se înţelege un eveniment care a provocat vătămarea  violentă a organismului salariatului, chiar dacă s-a produs în timpul de muncă al  acestuia, la locul de muncă sau pe teritoriul unităţii, însă cauza directă a căruia este  determinată de fapte ce nu au legătură cu îndeplinirea sarcinii de muncă sau a  obligaţiilor de serviciu (joacă, încăierare, sinucidere, moarte naturală). 

Accidentele de muncă şi accidentele în afara muncii se divizează în trei tipuri: a) accident care produce incapacitate temporară de muncă - eveniment ce a  provocat pierderea parţială sau totală de către salariat a capacităţii de muncă pentru un  interval de timp de cel puţin o zi.  

b) accident grav - eveniment care a provocat vătămarea gravă a organismului  salariatului. 

În funcţie de numărul persoanelor care au avut de suferit accidentele se clasifică în: a) accident individual, în urma căruia este afectat un singur salariat; b) accident colectiv, în urma căruia sunt afectaţi, în acelaşi timp, în acelaşi loc  şi din aceeaşi cauză, minimum doi salariaţi.

15. Comunicarea despre producerea accidentelor 

Fiecare accidentat sau martor este obligat să anunţe imediat despre accidentul  produs conducătorul său direct sau oricare alt conducător superior al acestuia şi să  acorde, după caz, primul ajutor. 

Conducătorul, fiind anunţat despre accident: 

- va organiza acordarea ajutorului medical accidentatului şi, dacă va fi necesar,  îl va transporta la o instituţie medicală de la care va solicita certificatul medical cu  privire la caracterul vătămării violente a organismului acestuia; 

- va evacua, după caz, personalul de la locul accidentului; 

- va informa angajatorul despre accidentul produs; 

- va menţine neschimbată situaţia reală, în care s-a produs accidentul, pînă la  primirea acordului persoanelor care efectuează cercetarea, cu excepţia cazurilor în  care menţinerea acestei situaţii ar provoca alte accidente ori ar periclita viaţa sau  sănătatea altor persoane.  

Angajatorul va comunica imediat despre producerea accidentelor la locul de  muncă Inspecţiei Muncii, Casei Naţionale de Asigurări Sociale.  

În cazul producerii accidentelor grave şi mortale, va comunica suplimentar  comisariatului de poliţie din raza raionului sau sectorului în care s-a produs  accidentul. 

Dacă printre accidentaţi se vor afla salariaţi ai altor unităţi din ţară sau din  străinătate, angajatorul la care s-a produs accidentul va comunica imediat despre  aceasta administraţiei unităţii respective şi reprezentanţei diplomatice a ţării cetăţenia  căreia o are accidentatul. 

Instituţia medicală care acordă asistenţă accidentatului este obligată să anunţe  Inspecţia Muncii sau inspectoratul teritorial de muncă, în raza căruia se află , datele  cunoscute ce ţin de identitatea accidentatului şi a unităţii în care s-a produs accidentul. 

Comunicarea despre producerea accidentelor trebuie să cuprindă următoarele  date: 

- denumirea şi adresa unităţii economice sau a angajatorului persoană fizică; - numele, prenumele, starea familială, vârsta şi profesia accidentatului /  accidentaţilor; 

- data şi ora producerii accidentului; 

- locul şi circumstanţele care se cunosc în legătură cu accidentul produs; - caracterul vătămării violente a organismului accidentatului; 

- numele şi funcţia persoanei care a transmis comunicarea, numărul telefonului  de legătură.

16. Cercetarea accidentelor de muncă 

Accidentele grave şi mortale produse la locul de muncă sunt cercetate de Inspecţia  Muncii, cele cu incapacitate temporară de muncă - de comisia angajatorului, iar în  unele cazuri - de Inspecţia Muncii.  

La cercetarea accidentelor au dreptul să participe, după caz, reprezentanţii  autorităţilor administraţiei publice locale, ai Casei Naţionale de Asigurări Sociale şi ai  organului sindical, ai Centrului de Medicină Preventivă teritorial, precum şi să asiste  persoanele care reprezintă, în modul stabilit, interesele accidentaţilor sau ale familiilor  acestora. 

Persoanele desemnate să cerceteze accidentele au dreptul să pună întrebări şi  să ia declaraţii de la orice persoană cu funcţii de răspundere, salariat, persoană care  deţine informaţii referitoare la accident, să examineze orice documente ale  angajatorului necesare pentru identificarea circumstanţelor şi cauzelor producerii  accidentelor şi să dispună, după caz, efectuarea expertizei tehnice a mijloacelor de  producţie. 

Fiecare participant la cercetarea unui accident, pe parcursul desfăşurării  acesteia, în prezenţa inspectorului de muncă, are dreptul să pună întrebări persoanelor  cu funcţii de răspundere, salariaţilor, persoanelor ce deţin informaţii referitoare la  accident, să înainteze propuneri şi, după caz, să-şi expună în scris opinia privind  circumstanţele, cauzele producerii accidentului şi despre persoanele care au încălcat  actele normative şi alte reglementări, ce au condus la producerea accidentului. Opinia  va fi înaintată persoanelor care cercetează evenimentul spre a fi inclusă în dosarul de  cercetare. 

Cercetarea accidentelor în afara muncii se va efectua în modul stabilit de  acelaşi Regulament. Comisia unităţii, iar, după caz, inspectorul de muncă va finaliza  cercetarea, cu întocmirea în formă liberă a unui proces-verbal de cercetare a  accidentului în afara muncii, în care vor fi expuse doar circumstanţele şi cauzele  producerii acestui eveniment.  

În cazul în care angajatorul nu a comunicat accidentul produs, un asemenea  accident poate fi cercetat şi în baza cererii depuse de persoanele cointeresate. Cercetarea accidentelor cu incapacitate temporară de muncă 

Pentru cercetarea unui accident cu incapacitate temporară de muncă, în termen de cel  mult 24 de ore din momentul primirii comunicării despre acest eveniment, angajatorul  trebuie să desemneze prin dispoziţie scrisă comisia de cercetare. 

Comisia trebuie să fie formată din cel puţin trei persoane, în componenţa  căreia vor intra conducătorul (specialistul) serviciului pentru protecţie şi prevenire şi  câte un reprezentant al angajatorului şi al sindicatului (lucrătorilor). 

Persoanele desemnate în comisia de cercetare trebuie să dispună de preg ătire  tehnică respectivă şi să nu facă parte dintre persoanele care aveau obligaţia de a  organiza, controla sau conduce procesul de muncă la locul unde s-a produs accidentul. Cercetarea accidentelor grave şi mortale 

Accidentele grave şi mortale vor fi cercetate de către Inspecţia Muncii. La cererea Inspecţiei Muncii, instituţia medicală care acordă asistenţă accidentatului  va elibera, în termen de cel mult 24 de ore, certificatul medical cu privire la caracterul  vătămării violente a organismului acestuia, iar instituţia de expertiză medico- legală,  în termen de cel mult 5 zile după finalizarea expertizei, va elibera Inspecţiei Muncii,  în mod gratuit, concluzia din raportul de expertiză medico-legală asupra cauzelor care  au provocat decesul accidentatului.

17. Înregistrarea şi evidenţa accidentelor de munca.  

Accidentele se înregistrează şi se ţin în evidenţă de către unităţile ale căror  salariaţi sunt sau au fost accidentaţi, iar cele produse la angajator - persoană fizică se  înregistrează şi se ţin în evidenţă de către autoritatea administraţiei publice locale  (primărie) pe teritoriul căreia este înregistrat contractul individual de muncă. 

Accidentele suferite de elevi şi studenţi în timpul prestării muncii sau în cadrul  practicii profesionale la unităţi se înregistrează de unitate. 

Accidentele de muncă se înregistrează şi se ţin în evidenţă separat de  accidentele în afara muncii. 

Dosarele de cercetare a accidentelor se ţin în evidenţă şi se păstrează la unitate  (primărie) timp de 50 de ani, iar la organele interesate - în funcţie de necesitate. În cazul lichidării unităţii (primăriei) sau neasigurării integrităţii documentelor,  dosarele de cercetare a accidentelor se vor transmite spre păstrare arhivei de stat. Unităţile (primăriile) vor raporta anual organelor de statistică, în modul  stabilit, despre situaţia statistică a accidentelor de muncă înregistrate în perioada de  referinţă. 

La cererea accidentatului sau a persoanei care reprezintă interesele familiei  acestuia şi a organelor interesate, angajatorul sau Inspecţia Munci îi va expedia, în  termen de cel mult 3 zile din data adresării, copia autentificată a procesului-verbal de  cercetare a accidentului de muncă sau copia procesului-verbal de cercetare a  accidentului în afara muncii. 

Responsabilitatea pentru comunicarea, cercetarea, raportarea, evidenţa corectă  şi oportună a accidentelor produse în muncă, pentru întocmirea proceselor-verbale şi  pentru realizarea măsurilor de lichidare a cauzelor accidentelor de muncă o poartă  conducătorul unităţii. 

Controlul asupra comunicării, cercetării, raportării şi evidenţei accidentelor  produse în muncă, precum şi asupra realizării măsurilor de lichidare a cauzelor  accidentelor de muncă îl exercită inspectoratele teritoriale de muncă.